Lore la Amsterdam

Am vazut legenda in actiune. Nu am cuvinte prea multe despre muzica. O stim cu totii, la fel cum religiosii stiu pe de rost slujbele, iar preotii le oficiaza. O sala de trei etaje cantand Molly Malone...cu 5 mos-craciuni plangand pe scena...cum sa descrii asa ceva? Alta a fost lectia cea mare: lectia de viatza. Oamenii astia vor trai vesnic, si culmea, nu pentru ca sunt staruri... ca nu sunt! Sunt in schimb oameni si prieteni. Aniversau 25 de ani de la moartea lui Luke Kelly si un an de la moartea lui Ronnie Drew. Si pentru fiecare din ei au scris cate o poezie, si au cantat impreuna cu filmul in care canta cel plecat! Simplu, natural, fara tristete, cu respect si dragoste, ca si cum ar fi fost acolo. Atunci am decis ca voi face orice sa ajung in spatele scenei si sa le pun marea intrebare: cum va simtiti despre moarte, cand stiti ca veti face unii pentru altii ceea ce faceti acum pentru cei doi. Mi-au raspuns: "Ma simt minunat. E parte din viata. Asta am facut totdeauna si asta vom continua sa facem". Fara mari filosofii, fara pompa. Raspunsul pe care l-ar fi dat si taranul roman. Le-am vazut fetzele ridate, l-am vazut pe Barney abia tinandu-se pe picioare, cu bastonul si genunchii tremurand, dar zambind si radiind bucurie de viata. Vor muri pe rand, si se vor sarbatori unii pe altii pana va ramane unul, apoi niciunul, dar moartea nu va schimba nimic. Aceiasi prieteni, aceeasi muzica, aceeasi energie simpla. Oameni. Traditia te ajuta sa imbatranesti frumos. Intamplare sau nu, si noi impartasim traditia asta. Sa ne prinda 80 de ani tot impreuna, dansand si bucurandu-ne! Si sa ne amintim ca orice frecusuri zilnice sunt atat de neimportante pe langa lectia de aseara!